Animalele sociale se caracterizează prin capacitatea fiziologică şi comportamentală de a stabili legături multiple cu semenii lor, de a se integra şi a-şi desfăşura activitatea după anumite reguli în cadrul populaţiei în care trăiesc. Principalul factor integrator este instinctul social, dar tot atât de importante sunt şi unele elemente comportamentale învăţate, adică experienţa dobândită a individului. În dezvoltarea ontogenetică a fiecărui individ sunt anumite perioade în care însuşirea unor scheme comportamentale se face cu un randament maxim. Astfel, dacă dobândirea acestor „cunoştinţe” nu se face în perioade adecvate, individul va întâmpina greutăţi în procesul integrării sale sociale.

Etologul american J. P. Scott, studiind dezvoltarea somatică şi comportamentală la câteva sute de căţei, a ajuns la concluzia că acest proces evolutiv cuprinde mai multe perioade, numite perioade critice, având fiecare o importanţă bine determinată în formarea legăturilor sociale ale căţelului cu omul şi cu semenii săi. Anumite evenimente au un efect maxim asupra formării personalităţii şi caracterului câinelui, dacă se petrec într-o anumită etapă a dezvoltării sale fizice şi psihice.

Prima perioadă critică cuprinde primele trei săptămâni de după naştere. „Miza” în acest răstimp este însăşi supravieţuirea, ceea ce depinde de desfăşurarea normală a proceselor fiziologice. Puiul are nevoie numai de hrană, căldură, masaj (din partea căţelei) şi cât mai mult somn. Stimuli de altă natură, ce vin din mediul înconjurător (cu excepţia celor dure-roşi), nu au nici un efect asupra puilor, care, prin urmare, nu sunt capabili de învăţare în această etapă de dezvoltare.

A doua perioadă critică cuprinde următoarele patru săptămâni, terminîndu-se, deci, la vârsta de 7 săptămâni a căţelului, şi se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a sistemului nervos şi a simţurilor. Puiul aude, miroase şi vede tot mai bine, ceea ce face posibilă recepţionarea variatelor efecte ale mediului, şi stabilirea unor legături cu mama şi cu fraţii săi. Etologii au denumit procesul stabilirii şi dezvoltării acestor legături socializare, înţelegînd prin aceasta un proces ireversibil de învăţare, în cursul căruia căţelul începe a aplica unele elemente de comportament ale speciei canine, determinate ereditar, în corelaţie cu cerinţele mediului în care trăieşte.
Dacă puiul este izolat de mama şi de fraţii săi înainte de a împlini vârsta de 6—7 săptămâni, ulterior interesul lui faţă de ceilalţi indivizi ai speciei va slăbi în intensitate. Aceasta se explică prin faptul că în a doua perioadă critică, în oarecare măsură are loc şi formarea unei ierarhii printre fraţi, element important al relaţiilor interindividuale la animale sociale. Câinele, fiind prin excelenţă un animal de haită, are neapărat nevoie de această experienţă, care va lăsa urme adânci în psihicul lui pe toată durata vieţii. Ierarhia — prin care unii indivizi devin dominanţi, iar alţii subordonaţi — se formează în decursul luptelor jucăuşe ce au loc între fraţi.
Acceptarea stării de dependenţă, a disciplinei de clan, contribuie în mare măsură şi la evoluarea sub auspicii favorabile a legăturilor dintre om şi câine.
În privinţa formării unor legături adânci, trainice şi corecte între om şi câine, a treia perioadă critică — care durează de la vârsta de 7 săptămâni a căţelului până la 12 săptămâni — are o importanţă deosebită. La această vârsta capacitatea creierului ajunge aproape la nivelul celui al unui câine adult. (Nu posedă însă experienţa acestuia !) De aceea, puiul este foarte receptiv la tot ceea ce se petrece în jurul său. Învaţă să deosebească întâmplările ce îi sunt favorabile de cele nefavorabile. Experienţa dobândită în această etapă lasă urme de neşters în comportamentul câinelui. Atracţia căţeluşului către om devine din ce în ce mai puternică, evident, dacă acesta se apropie cu bunăvoinţă şi pricepere de micul patruped. Datoria noastră este de a canaliza acţiunea factorilor ce determină formarea personalităţii şi caracterului câinelui în direcţia dorită. Unele deprinderi şi obiceiuri se vor forma oricum la micul nostru căţel, chiar şi fără intervenţia noastră, dar acestea nu vor fi în nici un caz cele dorite de noi. Iar elementele comportamentului odată fixate, mai târziu se corectează foarte greu sau deloc. Prin urmare, în această perioadă trebuie să ne ocupăm sistematic şi raţional de căţelul nostru, ca el să dobândească cât mai multă experienţă pozitivă în domeniul relaţiilor sociale. Acei căţei care stau mult timp singuri, izolaţi de om şi de confraţi, mai tîrziu vor prezenta aşa numite „simptome de izolare”, rămânînd fricoşi şi neîncrezători faţă de om, nu se vor strădui în vederea realizării unor legături sociale cu ceilalţi câini, vor fi handicapaţi în situaţii competitive etc.

Este foarte important, deci, să cerem căţelului nostru numai ceea ce este capabil, şi nu mai mult. Trebuie să ştim că relaţia om-câine — văzut cu ochiul acestuia din urmă — nu diferit esenţial de relaţia câine-câine. Pentru căţel, familia omului reprezintă haita, iar unul dintre membrii săi este considerat drept conducătorul acesteia, faţă de care câinele va accepta supunerea necondiţionată. Va trebui deci să acceptăm în mod conştient acest rol, evitînd antropomorfizarea câinelui, adică judecarea comportamentului canin după criterii umane. Relaţia om-câine va fi cu atât mai îmbucurătoare pentru ambii parteneri, cu cât omul va înzestra cu cât mai puţine însuşiri omeneşti pe amicul său patruped. Dacă vrem să devenim buni stăpâni — şi cine nu vrea ?! — să educăm căţeluşul nostru ancorîndu-ne în ştiinţifica realitate a etologiei canine.
Limbajul de contact al câinelui este mult mai structurat şi mai constrâns decât limbajul uman. Semnificaţia gesturilor, ale semnalelor noastre este determinată prin norme instinctive, specific canine. Însă, în limitele stricte ale acestor norme, câinele şi-a rezolvat cu succes problema comunicării cu semenii săi şi cu omul, prin exprimări gestice, mimice şi sonore. Cunoaşterea cât mai exactă a acestui cod de comunicare canin asigură evitarea neînţelegerilor şi a neplăcerilor, care pot tulbura — mai ales la această fragedă vârstă a animalului — relaţia om-câine. Tot atât de importantă este şi existenţa unei sincere şi puternice legături sufleteşti între câine şi gazdă, legătură ce se adânceşte treptat în decursul unui proces corect de socializare.
A patra perioadă critică a socializării la căţel corespunde vârstei de 12—16 săptămâni, caracterizîndu-se, în primul rând, prin slăbirea treptată a legăturii pui-mamă, căţelandrul la un moment dat devenind independent. În această etapă, căţelul se mai poate socializa cu omul, dar omisiunile şi greşelile din perioada precedentă nu se mai pot recupera sau corecta decât foarte greu şi cu multă răbdare.
În ciuda diferenţelor semnificative existente printre diferitele rase de câini, perioadele critice sunt aceleaşi la toate rasele, cu mici diferenţe. La unele rase legătura cu omul se realizează uşor şi repede, la altele mai greu. Indivizii unor rase se ataşează puternic de o singură persoană, fiind indiferenţi sau bănuitori faţă de altele. La anumite rase putem constata un comportament prietenos faţă de orice om, care se apropie cu bunăvoinţă de căţel. Există si diferenţe individuale în cadrul rasei.
Trebuie să avem în vedere şi faptul că procesul socializării poate fi influenţat de o serie de factori externi sau interni. Spaţiul pus la dispoziţia căţelului, ambianţa generală, comportamentul membrilor familiei, afecţiunile somatice, prezenţa sau lipsa paraziţilor sunt tot atâtea elemente care au o acţiune pozitivă sau negativă asupra procesului de socializare.
Considerăm că este bine ca proprietarii şi crescătorii de câini să cunoască perioadele critice ale socializării, importanţa şi semnificaţia lor în viaţa câinelui. Pericolul este accentuat în cazul căţeilor care rămân închişi în canise într-o oarecare izolare, neavînd posibilitatea de a se socializa cu omul, devenind mai puţin receptivi, incapabili de acomodare, timizi sau agresivi. Este de datoria crescătorilor de a se ocupa conştiincios şi sistematic de aceşti căţei, astfel ca viitorii proprietari să primească în grija lor câini bine formaţi.

JANOS NEMETH

BIBLIOGRAFIE

1.  LORENZ, K. : Ember es kutya. Editura Gondolat, Budapesta, 1981.
2.  POPA V., NICOLESCU R., DUMITRESCU D. : Câinii, pisicile şi noi. Editura Ceres, Bucureşti, 1978.
3.  SZINAK J., VERESS I. : A kutya ezer arca. Editura Gondolat. Budapesta, 1977.
4. VIDAL, J.M. : L’empreinte et ses mecanismes. Science et Vie, Hors serie Nr. 125, Paris. 1978.

Related posts:

Cum îl faci să respecte comanda Aici Înţelege-ţi câinele !? Cum să-l înveţi comanda Şezi?! Cum îţi alegi câinele care ţi se potriveşte? Bolile parazitare la câine Boala fricii Măsuri generale de profilaxie a bolilor Injecţiile subcutanate Conduita faţă de un animal bolnav Cele mai intalnite boli la Husky Siberian Abcesul Starea de sanatate la caine Rasa de câini care ti se potriveste Dresajul canin folosind o zgarda electronica Vederea de ansamblu a câinelui cu privire la lumea aceasta Tine un jurnal de dresaj Dresajul cainilor de companie Copiii care cresc cu animale in casa au un risc mai mic de alergii si obezitate Hrana potrivita pentru caini si pisici Animalele de companie si COVID 19?