Convingerea populară, concretizată prin proverbe cu acelaşi conţinut, în multe limbi ale pământului, constată o duşmănie ireductibilă între cele două animale. Formal, la prima vedere, s-ar părea că aşa este dacă ne mulţumim să constatăm faptele, fără a căuta explicaţii. Dar tocmai de explicaţii avem nevoie, deoarece a ne baza pur şi simplu pe aşa-zisa existenţă a unei duşmănii ancestrale între cele două familii de animale este total fără sens. Conceptul „duşmănia (sau ură) ancestrală” este inventat de oameni. Cum am putea însă ac­cepta un asemenea „sentiment” între animale?
La aceste fiinţe acţiunile au toate justificări mult mai precise.  Lupul omoară oaia ca să-şi astâmpere foamea, nu pentru că o urăşte sau pentru a satis­face anumite obligaţii de „vendetă”, moştenite de la bunici. Vulpea la randul ei „fură” găina din coteţ tot pentru a se hrăni şi nu pentru că este hoaţă din naştere. Dar care să fie motivul că un câine latră furios la pisica de pe gard, exteriorizându-şi nişte instincte duşmănoase pe care nu i le recunoaştem în firea lui? Răspunsul, la prima ve­dere, ne lipseşte. Totuşi duşmănia există, se mani­festă, este vizibilă. Dar nu cumva această duşmănie se naşte, pe loc, în urma unei neînţelegeri de moment? Dacă la oameni acest lucru este posibil, de ce nu ar fi şi în cazul celor două animale? Cunoaştem din biografiile celor doi eroi, câte ceva din „codurile bunei cuviinţe” (foarte diferite în­tre ele) care conduc comportările sociale ale câinelui şi pisicii. Şi mai ştim că de la aceste legi (deşi nescrise) nu prea există abateri în lumea  animală. În cunoştinţă de cauză deci să urmărim cu ochi de cercetător, nu de spectator, prima întâlnire dintre un căţelandru şi o pisică. Căţelandrul vede pisica şezînd într-un loc însorit adâncită în executarea meticuloasă a operaţiei de spălare, să  zicem.  Curios şi sociabil  din fire, el vrea să facă imediat cunoştinţă cu acea „făptura” care, ca aspect, nici nu prea diferă de semenii lui. Porneşte în goană spre „ţintă”, încâlcînd deci de la început „codurile bunei cuviinţe”. Greşeală fără voie sau intenţie, dar greşeală şi gravă pe deasupra. Pi­sica nu procedează repezit decât în puţine, foarte puţine cazuri şi în nici un caz cand merge la o întîlnire cu intenţii paşnice. Pentru ea noţiunea de grabă este lipsită total de sens. O mişcare rapidă din partea altei fiinţe, avînd-o pe ea ca ţintă, îi trezeşte pe loc suspiciunea şi chiar mai mult, un început de teamă. Căţelandrul în galop o pune deci într-o stare de alarmă pe care ea nu o poate rezolva decât în două moduri specifice firii ei şi corespunzînd regulilor de comportare atavic însu­şite: întâi să aştepte, în poziţie de apărare cu spinarea încovoiată şi coada zbârlită şi ţeapăn ridicată în sus ca un steag de luptă, iar în al doilea rând să asculte de dictonul „fuga e ruşi­noasă, dar e sănătoasă”.
În primul caz, câinele se apropie bucuros (dând chiar din coadă) pregătit pentru primul contact de bună­voinţă cu „fiinţa” necunoscută încă, contact paşnic după ritualul bine stabilit în codexul comportamentului canin. Dar surpriză, „fiinţa” manifestă o vizi­bilă şi neînţeleasă rea voinţă, mârâie (un sunet mai slab, dar oricum similar cu marâitul canin), îl scuipă şi ridică ameninţător laba din faţă într-un „stil” cu totul neobişnuit pentru un câine. Intrigat de această atitudine în totală neconcordanţă cu protocolul „bunei cuviinţe canine” el se apropie şi mai mult şi riscă, prin această nechibzuită acţiune, să simtă usturimea unei lovituri cu laba cu ghearele ascu­ţite aplicată cu precizie drept pe trufă, punctul lui cel mai sensibil.
Urmările sunt lesne de imaginat. Curiozitatea căţelandrului se transformă pe loc în lătrătură furioasă şi indiferent de finalizarea acestei prime întâlniri, din care nu de puţine ori pisica va fi aceea care va ieşi cu fruntea sus, câinele, care nu uită o nedreptate, va categorisi pentru tot restul vieţii lui pe acea „fiinţă curioasă” cel puţin în categoria antipaticilor, dacă nu chiar în cea a duşmănilor. În cel de-al doilea caz, pisica nu mai aşteaptă contactul cu „bolidul” care se apropie de ea şi fuge găsindu-şi un loc mai sigur pe un gard sau printre crăcile unui copac aflat în apropiere unde, cu un aer candid, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, îşi continuă ocupaţia din care a fost tul­burată. Din nou, o atitudine total deosebită de comportarea normală a câinilor, atitudine care, bineînţeles, provoacă acestora aceeaşi nedumerire şi chiar mânie faţă de o asemenea batjocorire cinică a celor mai elementare reguli de bună con­vieţuire.
După câteva minute de lătrături furioase, prin care câinele îşi va manifesta să zicem „verbal” tot nă­duful, el pleacă cu legământul făcut cu sine însuşi că, la o viitoare întâlnire, să ceară explicaţiile de rigoare. Şi iată cum, fără voia lor şi fără exis­tenţa unei duşmănii de veacuri”, ci doar ca simplă consecinţă a necunoaşterii de ambele părţi a regulilor de comportare ale celuilalt şi datorită de asemenea imposibilităţii de a comunica între ei pentru aş exprima intenţiile, câinele şi pisica devin duşmani pentru totdeauna. După unii, resentimentul faţă de neamul canin ar fi existent chiar de la naştere. Un câine apropiindu-se de puii de pisică în vârstă doar de câteva săptămânii, le-ar provoca acestora aceleaşi simptome de furie ca şi cele ale părinţilor lor. În schimb căţeii nu manifestă nici un semn de intoleranţă la apropierea unei pisici. La câini resenti­mentul respectiv li se instalează în conştiinţă abia după primul contact pe viu cu pisica şi cum câinii generalizează experienţele căpătate, consecinţele sunt clare.
Indiferent de valabilitatea acestor păreri suplimen­tare, argumentul major care explică starea de beligeranţă dintre câine şi pisică rămâne imposibili­tatea lor de comunicare şi neânţelegerea implicită care se produce la primul contact între cele două animale care se conduc după legi de comportare diferite.
Este interesant de menţionat în sprijinul acestei teorii faptul constatat că, dacă prima întâlnire are loc între un câine şi un pisoi care nu a trecut încă prin experienţe similare cu urmări neplăcute, sau are o fire mai curajoasă, pisoiul rămâne pe loc şi temperează zelul agitat al câinelui printr-o atitu­dine demnă, punctata doar cu unele ameninţări cu laba sau cu câte un mârâit. În acest caz câinele liniştindu-se adoptă faţă de pisoiul respectiv o atitudine distantă, de ignorare la început, stabi­lind ulterior (dacă trăiesc în acelaşi mediu) un fel de (respect reciproc, care în cele mai multe cazuri se poate transforma într-o coexistenţă amicală pe care am putea-o denumi chiar prietenie. Lorenz este de părere însă că o prietenie între mem­brii unor specii diferite nu poate exista decât între om şi animale şi aproape niciodată între animale, deoarece comunicarea sentimentelor intre specii de animale diferite se loveşte, de la început, de bariera limbajului.
S-ar părea că aşa ar trebui să fie, dar atunci cum putem denumii relaţia între câinele şi pisica din aceeaşi casă, care se joacă împreună, mănâncă din aceeaşi farfurie, dorm împreună, căutîndu-se unul pe altul? Toleranţă mutuală? Coexistenţă? Nu este prea puţin?
Mai trebuie menţionat un lucru: există (ca şi între oameni) atât cazuri de simpatie spontană între câini şi pisici, cât şi cazuri (mai puţine din fericire) de antipatii greu de schimbat. Dar un lucru trebuie să rămână clar, între animale nu poate exista „ură din principiu”. Natura nu îşi poate permite această glumă sinistră, în dauna propriilor ei interese. În acest sens, să privim puţin cu ochii imaginaţiei în trecut, la strămoşii celor două animale in cauză, sau să urmărim mai bine comportarea rudelor celor mai apropiate ale acestora, aflate încă în stare de sălbăticie.
Lupul şi pisica sălbatică, deşi convieţuiesc în aria largă a pădurilor, par a se desconsidera cu desăvârşire, fiecare trăindu-şi viaţa după tipicurile pro­prii, moştenite din strămoşi.
Pe lista de bucate a nici unuia din ei nu se gă­seşte trecut numele celuilalt. Obiceiurile lor de viaţă sunt atât de diferite, încât rareori ajung să îşi încrucişeze drumurile. Deci, motivele de con­flict lipsesc.
Prin domesticire, desigur, obiceiurile de viaţă pro­prii strămoşilor celor două animale s-au schimbat, în mod fundamental, dar nu într-atât încât să se schimbe în aceeaşi măsură şi trăsăturile de caracter moştenite. Pisica a rămas pisică şi câinele, câine. Ca tovarăşi de casă ai omului ei ajung fără voia lor, mai des în contact unul cu altul. Dacă în aceste ocazii unul dintre ei se simte ameninţat de celălalt datorită comportării „anormale” (din punctul lor de vedere), atunci pot ajunge la conflicte. Dar de aici până la a li se aplica eticheta de duşmani ancestrali”? Ca de altfel majoritatea etichetărilor şi aceasta este la fel de falsă. Câinele şi pisica pot devenii duşmanii. Dar ei nu trebuie să devină. Pen­tru aceasta, omul, care de secole şi i-a apropiat de casă şi de el, trebuie să «intervină într-un sin­gur sens, să uşureze posibilitatea de înţelegere între cei doi (şi în nici un caz să nu incite pro­pagarea şi adânciirea neînţelegerii dintre ei). Şi acum un sfat pentru cei care vor să verifice pe viu dacă mult comentata „duşmănie ancestrală” între câine şi pisică există sau totul nu este decât o vorbă goală. Dacă aveţi un câine adoptaţi şi o pisică sau viceversa şi urmăriţi-le modul de com­portare, intervenind doar atât cât trebuie să le faci­litaţi luarea de contact, cunoscîndu-le comportările caracteristice. Veţi avea surprize dintre cele mai plăcute, cu menţiunea, ca animalele să nu fie prea mature şi cu o personalitate consolidată prin experienţă, deci cu o imagine despre lume deja formată, în care caz aportul stăpânului va trebui să fie mult mai substanţial, iar răbdarea lui infinit mai mare.

Related posts:

Foamea si setea Otravirea Comportamentul cainelui Aprecierea varstei cainilor Febra Răul de maşină Prevenirea obezităţii Dezvăţarea unui câine de a mai fi agresiv Latră, latră, latră, latră…. Învaţă-l să nu-şi mai facă nevoile în casă Accidente, răni, prim ajutor Diagnosticul gestaţiei Deparazitarea externa PREVENIREA GREŞELILOR DE ALIMENTAŢIE VÂRSTA A III -A LA PISICĂ CÂINII ŞI IERARHIA De ce muşcă micii căţei? Importanta probioticelor pentru sanatatea animalelor de companie Copiii care cresc cu animale in casa au un risc mai mic de alergii si obezitate Sănătatea animalelor de companie